СОВРЕМЕННЫЕ ЧУДЕСА СВЯТИТЕЛЯ НИКОЛАЯ

Алексей Бушуев
Николай Чудотворец и взбесившийся автобус

19 октября 2009 года в Перми произошло серьезное происшествие. Утром в понедельник у автобуса, ехавшего по центральной улице Перми, заклинило педаль газа. Самостоятельно остановиться он не мог.

Час пик. Я сам уже не помню, почему в тот день встал раньше и проехал Комсомольский проспект за 5-10 минут до того, как тем же маршрутом пронесся «бешеный автобус». Из телерепортажей видно, как легко он расталкивал автомобили и какой след после себя оставил.

Не менее трех километров пронесся автобус, в котором были пассажиры, по центру Перми утром рабочего дня, — и ни одного серьезно пострадавшего. На видеозаписях видно, как пешеход буквально чудом не попал под колеса. Легкое сотрясение мозга у четырех человек. Что-то удержало водителя от того, чтобы пытаться повернуть — тогда была бы мясорубка из машин, пассажиров и пешеходов. Он следовал оказавшимся единственно безопасным путем. На пути ему не попались ни трамваи, ни троллейбусы, ни автобусы, чей маршрут пересекал путь его следования на многочисленных перекрестках. Слегка повернул он только перед бывшим кафедральным собором (упомянутая в репортаже картинная галерея) и храмом святителя Митрофана Воронежского — принял совсем немного влево — к памятнику Николаю Чудотворцу — и на лестницах к нему остановился: колеса повисли в воздухе.

Сделай водитель более резкий поворот — пошел бы кувырком, продолжи путь прямо — промчался бы мимо галереи и, скорее всего, с высоты 3-5 метров упал бы на набережную. Жертв было бы не избежать.

Большинство пермяков восприняли это именно как чудо. Для скептиков приведу цитату с kp.ru: «Во взбесившемся автобусе были неисправны система рулевого управления, тормозная система, кнопка, которой водитель со своего места может заглушить двигатель. Об этом рассказал начальник отдела ГИБДД УВД Перми Алексей Карин». См.http://www.kp.ru/daily/24428.4/597310/

Сам я был тогда человеком не воцерковленным и даже некрещеным. И путал Николая Чудотворца со Стефаном Великопермским. Но даже при этом и я, и многие мои друзья, далекие от Церкви, отметили, что этот святой сохранил людей.

Телерепортаж местного ТВ «Рифей»:

Люда Карасева
«Он встал на колени и стал молиться»

Один молодой человек по имени Андрей рассказал такую историю. Однажды он оказался в ситуации бездомного и без копейки денег в кармане… Была ночь. Довольно долго он ничего не ел. Может быть, и несколько дней, — не помню, — но идти ему было некуда… Он проходил мимо храма святителя Николая в Пыжах (этот храм находится на улице Большая Ордынка недалеко от м. Третьяковская) и зашел во дворик. Там он встал на колени и начал молиться святителю Николаю о своих скорбях и о том, что ему очень надо поесть… Помолился и вышел обратно. Но так как идти-то ему было некуда, то через некоторое время, походив по округе, он вернулся во двор храма, решив там дождаться утра… А на лавочке, возле которой он молился, лежала обычная такая буханка белого хлеба, — кажется, нарезной батон…

Дивен Бог во святых своих.

 

Татьяна Порядина
«40 дней мы слезно молились святому. И чудо произошло»

Хочу поделиться с вами тем, как помог нашей семье в трудное время святитель Николай. 22 ноября 2011 года у моего папы внезапно случился инсульт, кровоизлияние в мозг. В тот день папа был дома один. Я звонила в течение нескольких часов папе на телефон, но он не брал трубку. Я испугалась не на шутку. Слава Богу, у соседа были ключи… Так папа ночью оказался в отделении реанимации в крайне тяжелом состоянии. Он не говорил, парализовало правую сторону, а буквально через пару дней уже был без сознания. Врачи не давали утешительных прогнозов: либо не выживет, либо выживет, но останется «растением». Больше месяца мы с мамой жили в жутком страхе потерять самого дорогого нашего человека, молились Пресвятой Богородице, Господу. В один из дней пригласили батюшку в реанимацию, чтобы он отслужил там молебен о здравии. Там он благословил нас читать 40 дней акафист святителю Николаю.

40 дней мы слезно молились вечерами святому. И, знаете, чудо произошло! Папа не только выжил, но и после выписки домой начал идти на поправку. Спустя полтора года после инсульта папа может ходить с палочкой, самостоятельно кушать. Речь, конечно, пока не восстановилась, но мы можем его понять. Для нас это самое большое чудо! Папа жив! И много людей в то тяжелое время откликнулись нам помочь, кто чем может. Слава Богу за все!

 

Anunțuri

Dacă ai iubit vreodată Adevărul…

”Împărăția omului și Împărăția lui Dumnezeu”

    „Tot omul,prin simplul fapt de a fi om,trebuie să aleagă între Dumnezeu și sine.Tot omul,în fapt,a ales deja,căci suntem ceea ce am ales.Iar prin alegerea noastră ne vădim preferința pentru o Împărăție sau alta: Împărăția lui Dumnezeu sau pentru împărăția sinelui.”
    „Cele două Împărății au fost clădite pe două credințe:Împărăția lui Dumnezeu pe credința în Hristos; împărăția omului,pe credința în lume.„Această a doua credință,afirma el,se bazează aparent pe propria „evidență” și „necesitate”,însă,la un nivel mai profund,ea crește din dorința omului: „Adevărul este că omul lumesc nu dorește niciun fel de altă lume.Căci lumea cealaltă introduce o adâncime și o complexitate a existenței pe care oamenii,în chip cu totul firesc (în starea lor căzută),nu vor să și-o asume;lumea cealaltă tulbură toată lumeasca pace a minții și-i distrage pe oameni de la evidenta şi simpla datorie de a se descurca în lume.”

În prima parte,Eugene spunea în continuare că,deși poate părea că fuge de lume,creștinul,mai curând decât omul lumesc,este cu adevărat realist,deoarece numai el dă piept cu existența ca atare:„Durerea,suferința și moartea,inseparabile de viață,sunt,teoretic vorbind,acceptate și de către oamenii lumești,deși,practic,ei fac tot ce le stă în puteri pentru a le anula sau cel puțin a le atenua și a uita de ele,impunându-și să privească partea pozitivă a lucrurilor;creștinul le acceptă,și chiar le primește cu bucurie,pentru că știe că fără asemenea încercări nu se poate vorbi de vreo înaintare în viața duhovnicească…Lumea trebuie înfruntată;dar în Hristos noi cunoaștem o putere care ne înnobilează să înfruntăm și să biruim lumea.”

Partea a doua,intitulată „Împărăția omului în epoca modernă”,urma să includă o interpretare a mentalității moderniste din perspectivă creștin-ortodoxă.Una din „legile” acestei mentalități,la care Eugene plănuia să se refere,este cea a „simplificării”,ceea ce dovedește naivitatea modernă în ce privește lucrurile „spirituale”.Investigând,conform credinței „științifice” moderne în ceea ce este evident,doar manifestările fizice ale lumii sprirituale(„fenomenele”),omul este în pericol să eșueze în ceea ce Eugene numea „epoca magiei”.„Omnivoracitatea omului modern apărută din nevoia de a găsi ceva care să-L înlocuiascăpe Hristos – atitudine ce cuprinde atât mania pentru experiment,cât și multlăudata lui toleranță (destul de limitată,în fapt) – nu poate sfârși în chip firesc altundeva decât în magie,perversiune morală și ocultism,care pot fi definite drept culmea experimentării .”
Discutând despre natura modernismului,Eugene intenționa totodată să judece după învățătura creștin-ortodoxă trei dintre „idolii” lumești ai epocii moderne.Pe cel dintâi l-a numit „cultul civilizației”.După ce schițează câteva aspecte ale acestui idol,el indică și felul în care creștinii pot să-i cadă în plasă,dacă ajung să facă din slujirea „umanității” un scop în sine;el pune aceasta în contrast cu reflecțiile asupra naturii adevăratei milostenii creștine.Creștinul răspunde unei nevoi omenești imediate din iubire,în numele lui Hristos;însă când începe să gândească că „dacă este bine să hrănești un flămând,este mult mai bine să hrănești o mie;unul singur nu este decât o picătură într-un ocean” – și atunci începe să transforme creștinismul într-un sistem,să-l reducă la o ideologie.Pomenind cuvintele lui Hristos, „Pre săraci pururea îi aveți cu voi”(Matei,26,11),Eugene scria: „Hristos nu a venit să-i hrănească pe cei flămânzi,ci să mântuiască sufletele tuturor,flămânzi și sătui deopotrivă.”
Știința era al doilea idol al epocii moderne pe care Eugene intenționa să-l discute.„Știința modernă”,scria el, „…s-a dedat cu totul puterii.Până și curiozitatea,rădăcina științei moderne,țintește înspre putere,căci cunoașterea obiectivă la care se ajunge prin curiozitate este una în care faptele sunt lăsate la bunul plac al fiecăruia.”Apoi el compară știința cu magia,arătând că „punctul lor de vedere este același”.Ambele sunt preocupate de fenomene și de manipularea lor,de minuni,de rezultate.Ambele reprezintă o încercare de împlinire a dorințelor,o încercare de a plia realitatea după propria voință.Deosebirea este doar aceasta: știința (modernă) este magie sistematică; știința a descoperit o metodă,pe când magia acționează când și cum…Da,oamenii de știință se pot considera raționali( în sensul cel mai restrâns al cuvântului),atâta timp cât rămân îngropați în laborator,sclavi ai tehnicii.Dar pentru cineva care nu este într-atât de înrobit,cineva capabil să privească lucrurile dintr-o perspectivă mai largă,oare rezultatele științei de astăzi nu îi par ca un mesaj magic?
Idolul modern al științei este legat de al treilea idol pe care urma să-l descrie Eugene: credința în progresul istoric al omenirii.Desigur,Eugene considera această credință ca fiind exact inversul realității.După opinia general răspândită printre contemporanii săi, „progresul” civilizației sărise cumva din antichitatea clasică până în Renaștere,oarecum pe deasupra civilizației medievale.Împotriva acestei percepții,Eugene scria că Renașterea era,de fapt, „o tranziție între mentalitatea medievală și cea modernă,luând forma unei profunde degenerări în comparație cu cea dintâi și a unui stadiu mai timpuriu al haosului celei din urmă…”În această tranziție au apărut noi forțe care s-au amestecat cu cele vechi. „În această perioadă s-a încercat un compromis între nou și vechi,între creștinism și umanism… Noile forțe erau mult prea puternice pentru a se mulțumi cu un simplu compromis,iar Biserica avea să conștientizeze,mai devreme sau mai târziu,că printr-un astfel de compromis își vânduse,de fapt,sufletul.”
Eugene considera că secolul al XVIII-lea reprezintă un moment de cotitură,când „modernismul intransigent avea să fie liber să facă tot ce poate în afara Bisericii(fie ignorând-o,fie atacând-o) și să-și dovedească în practică erorile…Începând cu secolul al XVIII-lea,trăim într-o lume nouă,o lume a cărei continuitate a fost frântă,o lume care nu mai era cea dată,ci una care trebuia construită,o lume din fragmentele căreia omul – de-acum împotriva,și nu împreună cu natura și cu Dumnezeu – va încerca să-și construiască propria casă,propria cetate,propria împărăție – noul său Turn Babel”.
Secolul al XVIII-lea a asistat la colapsul ipotezei raționaliste propuse odinioară de către Descartes,Bacon și ceilalți,și anume că adevărul absolut,obiectiv,poate fi atins prin intermediul rațiunii omenești și al observației.În ultima parte a secolului,iraționalul va năvăli în sfera activităților omenești,așa cum s-a putut vedea în timpul Revoluției Franceze,dar și noile tendințe iraționale și fantastice din arte.Pentru Eugene,eroarea ideii moderne de „progres” a fost dată la iveală de către degenerarea raționalismului luminist și a umanismului în iraționalism și în subumanism.Umanismul,scria el,este „o revoltă împotriva adevăratei firi a omului și a lumii,o fugă de Dumnezeu,centrul ființei omenești,o negare a tuturor realităților existenței umane,îmbrăcat într-un limbaj exact opus.Astfel subumanismul nu reprezintă defel un obstacol în calea realizării umanismului,ci este tocmai punctul culminant și țelul suprem al acestuia.Tot așa,iraționalismul din zilele noastre este demascarea raționalismului luminismului,descoperirea țesăturii de minciuni și amăgiri din care e alcătuit.Subumanismul ne învață că umanismul luminist,care respinge ideea că adevărata natură a ființei umane este chipul lui Dumnezeu,nu are nimic de-a face cu adevăratul umanism; iraționalismul ne învață că raționalismul luminist,ce se desparte de Dumnezeu ca rațiune ultimă,nu are,de fapt,nimic rațional”.

Partea a treia,o analiză a vechii ordini și a „noii ordini”,urma să fie probabil cea mai importantă secțiune a cărții lui Eugene Rose.Aici el urma să dezvăluie cee ce numea rădăcina revoluției epocii moderne : Nihilismul.O succintă definiție a acestuia se află în scrierile lui Nietzsche,pe care Eugene îl numea izvorul nihilismului filosofic: „Faptul că nu este adevăr; că nu este o stare absolută a lucrurilor – și nici lucru în sine,aceasta și numai aceasta este nihilism,și încă unul de tipul cel mai extrem”.După Nietzsche,secolul al XX-lea va marca „triumful nihilismului”.Eugene scria: „în vremea noastră,nihilismul a devenit într-atât de răspândit și de invadator,a pătruns atât de bine și de adânc în mințile oamenilor ce trăiesc astăzi,încât nu mai este niciun front pe care să i se poată sta împotrivă”.
„Chestiunea nihilismului”,explica Eugene, „este în realitate o problemă de adevăr : ea este chiar problema adevărului… Ideea general acceptată este că nimeni,desigur,nu poate fi într-atât de naiv încât să mai creadă în <>; în epoca noastră luminată,orice adevăr este <>.Să observăm că această ultimă expresie – <> – este traducerea vulgarizată a afirmației lui Nietzsche: <>”.Eugene observa că, „în epoca noastră <> este reprezentat în primul rând de cunoașterea științifică”,un sistem ce funcționează tocmai pe baza presupunerii că „orice adevăr este empiric,orice adevăr este relativ”.Așa cum arăta Eugene,oricare dintre aceste două afirmații este autocontradictorie: „Prima afirmație nu este nici pe de parte empirică,ci metafizică,în vreme ce a doua este ea însăși o afirmație absolută”.Orice sistem cognitiv trebuie să pornească de la un principiu inițial absolut,metafizic, „însă odată cu acceptarea acestui principiu,teoria <> cade,vădindu-se ea însăși a fi un absolut contradictoriu”.
Dezvoltarea gândirii moderne,scria Eugene,a fost „o experimentare a posibilităților cognitive deschise omului,pornindu-se de la ipoteza că nu există Adevăr revelat… Rezultatul acestui experiment este o negație absolută: dacă nu există Adevăr revelat,nu există niciun adevăr; căutarea adevărului în afara revelației a ajuns într-o fundătură… Mulțimea demonstrează aceasta căutând la omul de știință nu adevărul,ci aplicațiile tehnice ale unei cunoașteri ce nu are o altă valoare decât cea practică și căutând alte surse,iraționale pentru valorile ultime pe care oamenii se așteptau să le găsească în adevăr.Tirania științei asupra vieții practice este contemporană cu apariția unei întregi serii de <> pseudo- religioase; și amândouă sunt simptome corelative ale aceleiași maladii: lepădarea adevărului”.
Mentalitatea nihilistă nu are alt scop decât distrugerea credinței în Adevărul revelat,pregătind astfel „noua ordine” din care se va șterge orice urmă a „vechii” concepții despre lucruri,iar omul va fi unicul dumnezeu care există. „Această mentalitate”,afirma Eugene, „se manifestă în fenomene tot atât de diverse ca și oamenii care o împărtășesc”.El socotea că asemenea fenomene se reduc la vreo patru tipuri sau stadii diferite.Stadiile acestea „nu trebuie înțelese neapărat cronologic,chiar dacă,în sens restrâns,ele alcătuiesc,de fapt,un fel de cronică a dezvoltării mentașității nihiliste”.
Primul stadiu desccris de Eugene era liberalismul,o formă pasivă,și nu una fățisă de nihilism,un teren neutru pentru creșterea stadiilor viitoare.În el se mai mențin încă anumite credințe ale vechii ordini,dar fără sensul și puterea de odinioară. „Dumnezeu mărturisit eventual de liberali”,scria Eugene, „nu este o ființă,ci o idee… Neinteresat de om și neputincios de a acționa în lume(decât spre a insufla un <> lumesc),el este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat”.Concepția liberală despre guvernare este de asemenea slabă,provenind dintr-o încercare de compromis între două idei ireconciliabile: guvernarea așezată de Dumnezeu cu o suveranitate întruchipată de un monarh și guvernarea având ca suveran „poporul”.„În secolul al XIX- lea”,scria Eugene, „compromisul acesta a luat forma monarhiilor constituționale – încă o tentativă de mariaj între o formă veche și un conținut nou;astăzi,principalele reprezentante ale ideii liberale sunt republicile și democrațiile din Europa de Vest și America,majoritatea păstrând un echilibru mai curând precar între forțele autoritare și revoluție,deși pretind a crede în amândouă.[…] Un guvern trebuie să conducă prin grație divină sau prin voința poporului,trebuie să creadă în autoritate sau în revoluție,între acestea două,compromisul este posibil doar în aparență și numai pentru o vreme.Revoluția,ca și necredința care a însoțit-o întotdeauna,nu poate fi oprită la jumătatea drumului; este o forță care,odată trezită,nu-și mai află odihna până când nu sfârșește în împărăția totalitară a acestei lumi.Istoria ultimelor două veacuri a dovedit cu prisosință acest lucru.A domoli revoluția și a-i face concesii,așa cum au făcut liberalii întotdeauna,arătând prin aceasta că nu dețin niciun adevăr pe care să i-l opună,este mai curând o amânare,decât o împiedicare a împlinirii țelului ei.”
Al doilea stadiu al dialecticii nihiliste este „realismul”,termen în care Eugene vroia să-l includă mai multe forme de naturalism și pozitivism,indicând totodată doctrina popularizată chiar sub numele de nihilism de către scriitorul rus Turgheniev.Realismul,scria Eugene,reprezintă simplificarea tuturor lucrurilor la nivelul celei mai <> explicații, „reducerea a tot ceea ce oamenii considerau <>,a celor ce țin de mitne și de duh,la cele de jos sau <>: materie,senzație,trup… Liberalul este indiferent față de adevărul absolut – atitudine provenită din atașamentul excesiv față de lumea aceasta; însă în cazul realistului indiferența față de adevăr se transformă în ostilitate,iar simplul atașament față de lume devine devotament fanatic față de ea”.Eugene îi dă ca exemple de „simplificare” realistă pe dictatorii socialiști ai secolului al XX-lea,cu soluțiile lor radical de simple la problemele cele mai complexe și,mai profund, „simplistele idei ale unor oameni ca Marx,Freud și Darwin,care stau la baza întregii gândiri și vieți contemporane”.
Încercarea realismului de a eclipsa tot ceea ce ține de realitatea materială a stârnit o reacție în care Eugene vedea cel de-al treilea stadiu al nihilismului: Vitalismul.Utopia realistă,ce amenința să devină un inuman sistem tehnologic,a stârnit proteste în numele nevoilor neplanificate și nesistematice ale gândirii omenești care sunt cel puțin la fel de esențiale,fie chiar și pentru o „fericire” pur lumească,precum nevoile materiale evidente.Mișcarea vitalistă a luat inițial forme precum simbolismul,ocultismul și tot felul de filosofii evoluționiste și „mistice”.În ea, „legitima deplângere a pierderii valorilor spirituale dă naștere,pe de altă parte,unor fantezii subiective și (uneori) unui adevărat satanism,pe care cei fără discernământ le iau drept <> ale lumii <>,iar pe de altă parte,unui eclectism fără rădăcini care culege idei din orice civilizație și din orice epocă,găsind o legătură cu totul arbitrară între prost-înțelesele fragmente ale propriilor concepții degradate.Pseudo-spiritualitatea și pseudo-tradiționalismul sunt elemente obligatorii ale multor sisteme vitaliste”.
Eugene indica în continuare diversele manifestări ale vitalismului în societatea modernă,provenite din căutarea neobosită a omului „de a afla un substitut pentru Dumnezeul Care murise în inima lui.”El scotea în evidență neliniștea populară ce marchează viața politică,mediile de comunicare și artele; varietățile „noii gândiri” și ale „gândirii pozitive” care încearcă să controleze și să folosească o vagă „forță” imanentă; falsele forme ale „înțelepciunii orientale” ce pretind a invoca „puteri” și „prezențe”; căutarea lipsită de discernământ a „conștientizării”, „realizării” și „iluminării” spirituale; și „cultul naturii”,dimpreună cu elementele sale „primare” – pământul,trupul și sexul. „Poate că cea mai izbitoare manifestare a neliniștii populare”,scria Eugene, „a fost cea a criminalității și,în mod deosebit,a criminalității juvenile”.El remarcase deja numărul tot mai mare de crime „absurde” care,spre deosebire de crimele din epocile anterioare,sunt comise fără vreun motiv „practic”: „Atunci când sunt chestionați,cei arestați pentru asemenea crime își motivează comportamentul în același fel: a fost un <>,un <> care i-a împins,sau o plăcere sadică de a comite crima sau un pretext total irelevant,cum ar fi plictiseala,confuzia sau resentimentul.Pe scurt,ei nu pot să-și motiveze comportamentul în niciun fel,nu există un motiv plauzibil și,în consecință – iar acesta este probabil cea mai serioasă și mai izbitoare caracteristică a acestor crime – nu există nici remușcare”.
În stadiul vitalismului,criteriul adevărului este înlocuit cu un nou standard – „ceea ce dă viață”, „vitalul”.Acest nou standard „dinamic”,spunea Eugene,stă la temelia celei mai mari părți a criticii formale din arta și din literatura contemporană,precum și a discuțiilor despre religie,filosofie,știință: „Nu există calitate mai apreciată în aceste domenii decât originalitatea,experimentalul sau senzaționalul;problema adevărului,dacă este ridicată cumva,este împinsă tot mai mult în planul secund și înlocuită prin criterii subiective: <>,<>,<>”.
În încheierea discuției despre acest stadiu Eugene scria că „vitalismul ultimului secol fusese simptomul fără echivoc al oboselii cronice a lumii…El este produsul nu al <>,al <> și al <> pe care adepții lui le caută cu disperare( tocmai pentru că duc lipsă de ele),ci al stricăciunii și al necredinței ce constituie faza ultimă a civilizației muribunde pe care o detestă”.Astfel,credea Eugene,dincolo de vitalism nu mai poate exista decât un singur stadiu al nihilismului,cel final: nihilismul distrugerii. „În sfârșit”,scria el, „aflăm un nihilism aproape <>,o furie îndreptată împotriva creației și împotriva civilizației,care nu se va potoli până ce nu le va aduce la distrugerea totală”.Aceste era nihilismul crudului revoluționar rus Serghie Neceaiev( modelul lui Piotr Verhovenski din Demonii lui Dostoievski) și al tovarășului său întru conspirație,Mihail Bakunin,care,întrebat ce ar face dacă s-ar instaura noua ordine mult visată de el,a răspuns franc: „Aș lua-o de la capăt și aș începe să dărâm tot ce am construit”.Tocmai în acest spirit,scria Eugene, „Lenin,un mare admirator al lui Neceaiev,și-a asumat o putere neîndurătoare și a inițiat cel dintâi experiment din Europa al unei politici total lipsite de prinicipii”,iar Hitler a exultat :„Poate că vom fi zdrobiți,dar dacă se va întâmpla așa,atunci vom trage după noi o lume întreagă – o lume în flăcări”(Citat în Hermann Rauschning, The Voice of Destruction,G.P.Putnam`s Sons).
Eugene își continua descrierea diverselor forme de nihilism cu o explorare a izvoarelor lor spirituale.El scria: „Nu vom reuși să înțelegem natura sau succesul nihilismului,nici existența unor reprezentanți sistematici ai acestuia,precum Lenin și Hitler,dacă îi căutăm izvorul altundeva decât în voința satanică primară de a nega și de a îndemna la răzvrătire”.Neaflând nici un fel de explicație rațională pentru sistematica
campanie bolșevică de dezrădăcinare a credinței creștine,Eugene a văzut în ea, „un război nemilos,pe viață și pe moarte,împotriva singurei forțe capabile de a se opune bolșevismului și a-l da de gol.Atâta timp cât adevărata credință creștină rămâne vie chiar și într-un singur om,nihilismul a eșuat”.
Oamenii moderni care,după expresia lui Nietzsche, „L-au ucis pe Dumnezeu” în inimile lor,au parte acum de un Dumnezeu mort,de un imens gol în centrul credinței lor.Însă acesta,remarca Eugene,este doar un moment de „criză și tranziție” în istoria spirituală a omului,la capătul căruia un nou zeu este așteptat să-și facă apariția.Omul modern nu a ajuns până aici de unul singur. „O inteligență subtilă”,scria Eugene,stă în spatele fenomenului nihilist: este lucrarea lui Satan.
Expunind esenta spirituala a Nihilismului, Eugen a continuat sa analizeze programele sale “pozitive” cu care el incerca sa-si duca la indeplinire scopurile sale satanice: “Primul si cel mai important element in programul Nihilismului este distrugerea Vechii Ordini, hranita de credinta crestina si din care oamenii isi trag radacinile… De aici inainte, intra in joc o trasatura specifica a Nihilismului: Violenta. Dupa aceasta, urmeaza un stadiu de tranzitie intre Revolutia Distrugerii si Paradisul pamintesc propus, stadiu cunoscut in doctrina marxista sub numele de “dictatura proletariatului”.
Aici, Realistii, atit cei din regimul comunist cit si cei din lumea libera lucreaza sa ajunga la “Noua Ordine”, “in care se vor gasi numai organizatii si multa eficienta, insa nicaieri iubire si respect”.
Eugen sesiza deja simptome de-ale acesteia in “functionalismul steril al arhitecturii moderne ca si in obsesia de a supune totul planificarii: “controlul nasterilor”, experientele care vizeaza controlul ereditatii si al mintii ca si in toate schemele in care “precizia detaliului este unita cu o insensibilitate ingrozitoare”.
Eugen sublinia ca distrugerea Vechii Ordini si organizarea unui pamint nou nu sint decit o faza pregatitoare al unui plan mult mai important si mai amenintator ca oricind: “transformarea omului”.
Acesta a fost visul lui Hitler, al lui Mussolini si a altor filozofi ca Marx si Engels care au intrezarit o magica schimbare ce se putea opera asupra omului prin violenta revolutiei. Multi filozofi si psihologi contemporani au facut numeroase constatari asupra schimbarilor intervenite in om in violentul nostru secol, spunind ca omul a devenit un dezradacinat si ca individul s-a redus la nivelul cel mai primitiv si mai prirnar.
O imagine a “omului nou” poate fi gasita in pictura si sculptura contemporana, care a aparut cu predilectie dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. “Noua arta”, scria Eugen “sarbatoreste aparitia unei noi specii, a unei creaturi a adincurilor, a subumanitatii.” Insa, pe linga aceasta imagine a unei diformitati fara speranta, mai exista si un curent de optimism, care si-a produs propriul sau “om nou”, “pozitiv”, un om “atit practic cit si idealist”, nerabdator si gata sa colaboreze in rezolvarea celor mai dificile probleme ale zilei.”
“Atit imaginile pozitive cit si cele negative”, scria Eugen, “nu sint decit una si aceeasi fata, de la moartea omului asa cum il stim – traitor pe acest pamint ca un pelerin, stiind ca Raiul este adevarata sa patrie – si tintind catre nasterea “omului nou”, apartinind numai materiei, nestiind nici de speranta si nici de disperare, ci doar de lucrurile acestui pamint. Astfel, epoca negarii si Nihilismului, ajunse in faze foarte avansate, se va incheia; “Omul nou”, nu mai este de mult interesat de Adevarul Crestin ca sa mai aiba vreun interes ca sa-l mai nege; intreaga sa atentie este indreptata acum asupra lumii.”
Nihilismul ajungind la sfirsitul programului sau, tinteste deja la scopul final. Asa cum bine sesiza Eugen, diversele conceptii privitoare la “omul nou” – gasite in realismul lui Marx si in vitalismul numerosilor ocultisti si artisti – sint doar schite preliminare ale Supraomului, pe care Nietzsche doar le-a intrezarit prin urzeala Nihilismului. Si asa cum Nimicul, zeul Nihilismului, nu este decit un vid, o asteptare ce urmeaza a fi implinita prinrevelatia vreunui “nou zeu”, asa si “omul nou”, pe care Nihilismul l-a deformat, redus si lasat fara credinta si orientare, a devenit “deschis si receptiv” unor noi descoperiri, revelatii sau a vreunei porunci de a fi remodelat in forma sa definitiva. In conjunctura cu crearea acestei noi specii de om, Nihilismul se straduieste sa creeeze “o Ordine cu totul aparte, pe care cei mai inflacarati aparatori ai ei, nu ezita sa o nuneasca “Anarhie”. Daca Nihilismul este o chestiune de Adevar – Anarhia este o chestiune de Ordine – a unei ordini fara Adevarv. Nihilismul reprezinta mijlocul, Anarhia – implinirea ei.”
Eugen scria ca “in mitul marxist – “Statul nihilist trebuie sa “se ofileasca”, lasind in urma o ordine umana unica in istoria omenirii, pe care n-ar fi deloc exagerat sa o numim “Epoca de aur”. Visul revolutionar al acestei “Epoci de aur antichriste” este un vis “apocaliptic”, o stranie inversiune a sperantei crestine in Rai. Este viziunea domniei lui Antichrist, imitatia satanica a Imparatiei Lui Dumnezeu. Daca nihilistii isi vad telul revolutionar “dincolo de Nihilism” sub forma unei domnii a “iubirii”, “pacii” si “fraternitatii”, aceasta se intimpla deoarece “prin transformarea nihilista a lumii, ei de fapt chiar au inceput sa traiasca in Imparatia Revolutiei, sa vada totul asa cum vede si Satan, contrar deci perspectivei Lui Dumnezeu.”
In partile 1 si 2, Eugen planuise sa analizeze ideile moderne care incepusera sa schimbe omul. In partea a 3-a era prevazuta descrierea organizarii si sistematizarea acestor idei care cereau si o noua conceptie asupra ordinii (Anarhia) bazata pe o noua conceptie asupra adevarului (Nihilismul). In partea a 4-a urma descrierea “Noii Spiritualitati” care trebuia sa infloreasca de pe aceste baze, facind oamenii sa le accepte ca naturale si spontane, asa cum au acceptat odinioara si Adevarul crestin. Desi partea a 4-a a lucrarii nu a depasit niciodata faza de insemnari, multe din ideile sale au fost incorporate 14 ani mai tirziu in lucrarea “Ortodoxia si Religia viitorului”. La inceputul acestei parti, intentiona sa dezvaluie originea filozofica a “Noii Spiritualitati”. Aceasta reorientare, el o vedea odraslind din timpul lui Immanuel Kant si a Idealismului german, cind mintea omului ia locul Lui Dumnezeu, ca centru al universului. De acest punct de vedere “psihocentric” se lega si o alta consecinta a filozofiei lui Kant: Subiectivismul, adica ideea ca: “Nu exista
sau sistematizarea adorarii sinelui.
Atit “psihocentrismul” cit si Subiectivismul au dus la ceea ce Eugen a numit “cultul cunoasterii”. Cind omul si nu Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, este privit ca centru al existentei, el devine mic si, cel putin dupa noile principii, cauta “inspiratii” de moment, care sa-l faca sa uite micimea de a fi fiinta omeneasca. Cultul “trairii religioase”, scria Eugen, “este substitutul adevaratei trairi spirituale – a Dumnezeirii sau Mintuirii – a trairii de Crestin. Eugen a dorit sa precizeze clar “diferenta abisala dintre cele doua cunoasteri: intre cunoasterea centrata pe sine, care poate fi “obtinuta (prin drog, hipnoza si alti “stricatori de minte”; sau printr-o introspectie estetica sau “cosmica”) si care da o traire foarte speciala care poate permite omului o mica strafulgerare in alte realitati decit cele de fiecare zi… Acestea insa sint neputincioase in a transforma omul in intregime si permanent, iar in contextul modern tind sa faca o persoana sa creada ca el este cineva foarte “special”, daca are aceasta cunoastere, impingindu-l catre alte inselari si iluzii. Intre aceasta experienta partiala, care nu este “religioasa” in ea insasi, ci uneori chiar demonica (neancorarea dogmatica a omului modern, il predau demonilor legat de miini si de picioare) si adevarata traire spirituala, care este o intilnire reala cu Divintul… o experienta vie, care este plina de rabdare, suferinta, smerenie, respect, incredere, o experienta care nu este in mod necesar “placuta” sau “multumitoare”, ci poate cauza multe suparari si necazuri – o experienta care nu-si gaseste finalul in ea insasi, ci in Ceruri…”
“Negatia Lui Hristos de catre omul modern este cu siguranta respingerea adevaratei trairi spirituale, care este una plina de suferinta. Transformindu-L intr-un “simbol” sau “intruchipare” a vreunui principiu abstract, poti sa-l implementezi in minte, ca sa-L poti chema sau striga ori de cite ori ai chef… Toate acestea, conduc la sursa intregii aberatii a omului modern: retragerea omului in mintea sa, departe de realitate, in inchisoarea propriilor sale iluzii”.
Mai departe, Eugen observa ca Ocultismul si filozofia “psihicului”, care fusesera punctele de interes ale miscarilor “la moda”, isi gaseau deja un drum prin niste canale mult mai conventionale. A observat si asemanarile dintre cultul neo-teozofic al inteleptilor “foarte evoluati” de pe alte planete si incercarea oamenilor de stiinta moderni de a trimite si primi mesaje radio de la aceste fiinte.
“Cercetarea psihologica stiintifica”, scria el, “va trebui sa recunoasca realitatea “unui duh al comunicatiilor”, deoarece aceasta reprezinta un fenomen actual; oare fortele care produc toate acestea, n-ar putea produce sa fenomenul radio-comunicatiilor? Daca da, omului modern nu-i ramine decit sa “creada” in ele, caci ele reprezinta pentru el “fapte”. Acestea sint posibilitati… care deschid calea invaziei demonilor, care vor face ca toate fenomenele “irationale” ale secolului nostru sa apara ca o joaca de copii”.
Multi asa zisi profeti, observind receptivitatea spirituala a omului modern, au prevazut venirea unei “Ere spirituale”. Epoca eceasta, de fapt timpul “Noului Crestinism” – domnia Antichristului – urma sa fie discutata in partea a 5-a, si ultima, a cartii sale. Eugeu observa cum o noua si iminenta unitate cauta sa inlocuiasca unitatea din “vechea perspectiva” dintre Dumnezeu si creatia Sa. Aceasta noua unitate, spunea el apare sub multe deghizari: o guvrnare mondiala, ecumenismul, unitatea transcedentala a religiilor”, etc. – toti fiind mostenitorii “Universalismului” Iluminist. Ea poate fi simtita si in Evolutionism, incluzindu-l pe ginditorul romano-catolic Teilhard de Chardin, care a prezis “absorbtia” unor fiinte extrem de evoluate intr-o minte cosmica unica.
Intr-un mod si mai alarmant, Eugen a detectat-o si in Biserica Catolica. El a simtit ca iesirea la iveala a, “Noii Crestinatati” sub forma unei “religii a umanitatii” unde marturisirea crestina a Adevarului Absolut este slabita in detrimentul ideii ca omenirea sa se uneasca sub stindardul unei “fratii” pamintene.
Aceasta religie lumeasca a lui Antichrist va fi o falsa religie in totalitate. Noua “unitate” se va supraimpune asupra ordinii colectiviste a statului comunist. Se va face loc nu numai nevoilor sociale si economice ale omului, ci si nevoilor sale personale si spirituale. Astfel, epoca comunista, indeplinindu-si scopul se va incheia, perioada ce corespunde “fazei de diminuare a statului” din cadrul doctrinei comuniste. Eugen a explicat si de ce domnia lui Antichrist trebuia sa aiba si o dimensiune pseudo-spirituala. Odata ce “pacea” si securitatea promisa, a fost data omului, ei nu vor mai fi in stare sa inspire idealism si vor fi luati ca atare: imprejurari sau mijloace, insa nu si ca finalitati. Amintindu-si de cuvintele Domnului: “Omul nu se va hrani numai cu piine”, Eugen se intreba: “Ce va mai urma, dupa ce vor fi rezolvate problemele acestei organizatii lumesti, a guvernului si a “piinii”? Intrebarea poate ca e chiar reala: ce fel de distractii va asigura noua lume, oamenilor, care au destula piine? Aceasta nu este chiar o chestiune de “amuzament”; va fi o chestiune de viata si de moarte pentru noile guverne, caci daca acestea nu le vor asigura distractii inofensive oamenilor, ei si le vor nascoci singui si mai mult ca sigur ca nu vor fi chiar inofensive. Dostoievski vorbea despre aceste lucruri inca de acum un secol – oamenilor cind li se da totul pentru a fi “fericiti”, mai mult ca sigur ca se vor intoarce impotriva lor si a lumii in care traiesc, intr-o frenezie de nemultumire. Caci foamea omului nu poate fi satisfacuta de piine lumeasca ; omul trebuie sa primeasca o piine cereasca – sau un “substitut foarte inteligent”, Necesitatea acestui “substitut foarte inteligent” la condus pe Eugen la posibilitatea de a prevedea ceea ce numise el anterior “epoca sau era magiei”. Telul acesteia ca si al idealismului utopic sau o epoca a abundentelur si minunilor, cind prin semne si minuni va fi confirmata si imbracata intr-un mod foarte atractiv, falsa religie a lui Antichrist. “Nesfirsita curiozitate”, scria el in continuare “ca si foamea spirituala a oamenilor va cere deservirea unui univers magic, ce va servi drept surogat pentru saracitele lor nevoi spirituale si intelectuale… Numai magia ii mai poate face pe oameni “fericiti”, pe aceea pentru care lumea e totul”.
Revazindu-si observatiile asupra lumii moderne, Eugen scria ca aceasta este “unica numai in masura inselarii ei satanice si prin apropierea ei de domnia lui Antichrist, domnie care se pregateste.”
In ceea ce priveste “ultimii crestini” care o vor locui, ei vor putea doar sa depuna marturie a Adevarului lor in lume cit si asupra martiriului pe care lumea il va cere de la dinsii, punindu-si nadejdea doar in Imparatia care nu este din aceasta lume, in Imparatia a carei intreaga slava nu poate fi nici macar inchipuita de oamenii acestei lumi, Imparatie care nu va avea sfirsit”.
Cu acest subiect – Al Imparatiei Cerurilor care va ramine atunci cind Imparatia Omului va trece in uitare – planuia el sa-si incheie cartea.

„Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose”,Pr.Damaschin


Vânare de vânt!

„Deşertăciunea deşertăciunillor…Toate sunt deşertăciuni!!”Totul e o vânare de fantome!O vânare de vânt!…La ce bun toate această „alergare” după bani,cunoştinţe,premii,experienţă…pfff,experienţă(cică tre’ să ai experienţă pentru…bla,bla,bla)!!Prostii!!…Cel mai bun blog…Cel mai bun CV…Cel mai tare articol…Cel mai…Stoooop!!Incotro??!De ce să „alergi” orb după fluturi,după fantomatice iluzii,după baloane de săpun??!!De să fii un robot?De ce să fii un animal „angajat” într-o luptă de supravieţuire,într-un joc de „hazard” pentru altcineva?!De ce-ţi lezezi,omule,dreptul şi obligaţia(mai cu seamă!) de a fi OM?!…

Păcat,că în acest vârtej cotidian(a devenit cotidian!)al preocuparilor,uiţi,omule,că eşti OM! Uiţi,omule,că ai o obligaţie,o datorie – aceea de a fi OM!! Uiţi,omule,că eşti creat pentru a fi liber! LIBER! Uiţi,omule,că ai un drum de parcurs,un drum unic! Căci…”sunt deschise toate drumurile în lume,dar tu mergi pe cel mai necesar!”(ştiai de asta?conştientizai asta?)…De ce,atunci,mergi/alergi cu toata „turma” într-o singură direcţie?!De ce te laşi purtat de val?Nu poţi să te debarasezi de „ghearele” snobismului?! Nu,nu cred că nu ţi-ar ajunge forţe să faci acest lucru…poate,nu ţi-ar ajunge voinţă şi decizie(o DECIZIE personală!),dar putere – nu cred.

Da,ne îmbătăm cu apă rece – asta-i cea mai mare prostie a zilelor noastre!Să crezi că te ridici(în ochii celorlalţi…sau în ochii tăi),dacă faci cutare sau cutare lucru,dacă ştii cutare sau cutare limbă,dacă ai un vocabular dezvoltat,o cultură vastă…CE AMĂGIRE!!CE îmbătare!Ce ameţire cu un „lichior” ieftin!!Bună capcană…pentru „şoriceii” crescuţi într-un „laborator” al stoarcerii identităţii!…Am uitat,am uitat cu desăvârşire să ne căutăm pe noi înşine,am uitat chiar să căutăm(mai ştim ce înseamnă asta?acum,când suntem obişnuiţi să ni se ofere totul pe tavă!)!!…Ce păcat!Obişnuinţa cu alergatul ăsta,care pentru noi înseamnă libertate,înseamnă viaţă…pfff,ce mai viaţă!…Am uitat ce înseamnă a trăi,nu ştim decât să supravieţuim…CE PĂCAT!!


Toamna-n criză sau Criza-n toamnă!

…A venit toamna,umple-mi buzunarul cu ceva,/Cu umbra unui leuţ sau mai bine cu câţiva euraşi!…
…Dar să-l ascultam mai bine pe Nicu Alifantis,totuşi…

…Niciodată toamna nu fu mai săracă,/Portofelului nostru „bucuros” de secetă…


„In al limbilor tezaur/Pururea o sa ramana/Limba doinelor de aur,/Limba noastra cea romana.”


CEEA ce NU auzi ÎN fiecare ZI!

Nu ştiu în ce masură la noi se discută această temă(dacă se discută) şi ,mai cu seamă,nu ştiu în ce masură se vorbeşte despre asta în şcoală sau în alte instituţii de învăţământ…Am în vedere tematica:”Tipurile de viziune asupra lumii.„.
Iniţial,am avut intenţia să traduc aici informaţia,s-o prezint in limba română…dar m-am răzgândit.E colosală!Eu n-o să ştiu s-o prezint atât de bine ca acest profesor(din video).De-aceea îl las pe el să vorbească…(despre percepţiile asupra lumii:caleidoscop şi mozaic;care dintre ele ni se impun la şcoală?;importanţa lor;despre geneza lumii:versiune pe care n-am mai auzit-o!…şi despre multe altele)


I.L.Caragiale – mai actual ca niciodată!


Astăzi,28 august 2009,prima Şedintă a Parlamentului Republicii Moldova mi-a remintit binecunoscuta comedie – „O scrisoare pierdută” – a celui mai mare dramaturg român.Tot respectul şi onoarea pentru spiritul satiric şi ironic al literaturii române – I.L.Caragiale.Iniţial,am crezut că acest scriitor clasic a fost un prooroc.Da,prooroc!Pentru că a anticipat prin excelenta comedie întreg „spectacolul” de astazi de la Parlament.Sau…dacă vreţi,azi s-a jucat live,cu o sinceritate surprinzatoare şi cu atâta grandoare piesa lui Caragiale…
Bine,demult eu mi-am dat seama că politica de la noi din ţară reprezinta o „clounadă”/un circ,altfel ar părea foarte plicisitoare şi pe nimeni nu ar interesa.Observasem că,aşa-zişii,clovni erau cei din partidul Comuniştilor,iar acrobaţii(şi ei foarte amuzanţi,prin „efortul” depus pentru a se menţine pe „frânghia” vieţii politice) – Opoziţia(sau fosta Opoziţie,democraţii).Chiar le-aş mulţumi în acest sens domnilor politicieni din Moldova(e distractiv,intrigant „jocul” lor de-a politica sau d’a democraţia).Dar…”cu-n ochi plângem,cu-altul râdem”.Nouă ne stă bine proverbul:”Ţara arde,baba se piaptănă!”(dacă am putea numi-o ţară).Pe timp de criză şi maaaaaare dezastru în stat(era să zic- ţară),să faci pe măscăriciul – e chiar alarmant(strigător la cer!) şi periculos.
Dar să revenim la Şedinţa de astăzi(Păcat pentru cei care au ratat un asemenea spectacol…de râs pe timp de plâns)…Să ştiţi că am identificat 2 roluri jucate „minunat” à la Caragiale.Să vedeţi ce bine îl „juca” pe Trahanache domnul Ivan Calin(presedintele şedinţei parlamentare,deputat comunist),în special prin replica-i repetată pentru cei din „loja” democraţilor(parafrazată,ce-i drept):”Conform Regulamentului…;trebuie să ne conformăm Regulamentului…;după ordinea regulamentară…”( – „Aveţi puţintică răbdare,vă rog!”).Chiar mă amuza(dar şi mă irita) domnul preşedinte al şedinţei.Mi-a parut un pic rău când,punându-şi „coada între picioare”,comuniştii au parăsit(un gest iresponsabil,denigrator faţă de cetăţeni,în special) sala de şedinţă.Însă „spectacolul” a continuat şi fără „clovnii” cu care ne-am obişnuit 8 ani de zile.La un moment dat vine domnul M.Lupu cu o replică ceauşistă(pare-mi-se):”să acţionăm conform intersului naţional”(o expresie uzată).Din felul în care fostul Preşedinte al Parlamentului şi-a prezentat discursul am înteles cu cine seamana.Cu cine credeţi?…Bineînţeles,cu domnul,”respectabilul” domn,Nae Caţavencu!Un discurs diplomatic,autoritar,coerent…copy by Caragiale.
Eh,fiecare îşi caută interesul şi-şi manifestă în felul său „dragostea pentru ţară”.Şi,ca să nu par pesimistă cât priveşte „efectul”,consecinţele „spectacolului” de azi,voi spune că îmi voi retrage „botezurile” făcute doar în cazul apariţiei dovezilor de eficacitate şi reale rezultate în urma activităţii întreprinse de Parlamentul constituit astăzi.